Bărbaţii...vor... Dar femeile?

Pentru că e o dimineaţă cu adevărat liniştită şi cafeaua mi-e mai aromată ca de obicei, am de gând să abordez controverse, dar nu orice fel! Am intrat pe www.farabarbati.ro din întâmplare şi-am devenit inspirat. Am intrat, am citit şi-am concluzionat: vreau să m-arunc aşa de dimineaţă în acest război artificial dar intens, al cărui foc continuu e alimentat de aceleaşi două vechi dileme: Ce vor bărbaţii? Dar femeile?
La prima întrebare, răspunsul este în aparenţă simplu, iar în esenţă şi mai simplu. Bărbaţii sunt acele perechi de pantaloni mai scurte sau mai lungi, mai înguste sau mai largi, a căror schemă de viaţă este în general, una foarte bine delimitată: bani, puterea conferită de ei, case şi maşini de fiţă, femei frumoase (cât mai frumoase), supuse (cât mai supuse), cu mici variaţiuni în ceea ce priveşte hobby-urile (unii „pescuieşte”, unii „călătoreşte”, alţii probabil că „bea banii la copii”). Indiferent de tipul evoluţiei, bărbaţii sunt în esenţă, acea specie umană, care încă de la începuturi, alergau cu ghioaga-n mână după niscaiva căprioare, veneau sau nu cu prada acasă, îşi păruiau cu rigurozitate muierile şi-apoi puneau capul pe unde apucau, doar pentru ca din ziua următoare să repete figura, cu acelaşi vădit interes. Sunt cei care tot timpul, vor... Mai simplu de-atât nu cred că se poate răspunde.
Dar femeile, vor? Şi dacă da, ce?
De la bun început vă spun că cele două întrebări se bazează pe o premisă falsă: aceea că la fel ca bărbaţii, femeile sunt o masă imensă de picioare, sâni, silicoane, pantofi şi genţi, case, maşini şi telefoane scumpe, unghii şi gene false, ţoale de firmă şi vacanţe exotice, care vor ca atare, câte ceva din toate astea... Cu siguranţă, ideea de mai sus e primul pas şi totodată cel mai sigur, spre neînţelegerea femeii. Deşi e foarte simplu să spui că femeile vor în general aia şi ailaltă şi end of story, adevărul e diametral opus: niciodată o femeie nu seamănă cu alta şi niciodată, nu poţi categorisi femeile, în funcţie de oscioarele de ros, pe care noi le aruncăm cu superioritate autoatribuită!
E adevărat, de foarte multe ori, femeile sunt impresionate de toate trucurile de mai sus şi le vor, dar hai să fim sinceri, măcar pentru câteva minute solitare: cine plusează în direcţia asta? Noi! Noi, perechile de pantaloni oarecum înguste în sentimente şi simţuri, noi cei care râdem a proşti de cele mai multe ori, atunci când se pune problema să deschidem portiera din dreapta a maşinii noastre mari, negre sau albe, scumpe, în semn de politeţe pentru domniţa care ne zâmbeşte atât de frumos aproape-n fiecare dimineaţă, ne face cafeaua, intră în panică dacă nu răspundem la telefon şi ne face să uităm cum ne cheamă, atunci când în parfum de lumânări aromate, ne spune poveşti pe care numai noi doi trebuie să le ştim...
Ni se pare de la sine înţeles, că ele trebuie să ne slujască în credinţă, atunci când vine vorba despre sex, agenda de la birou, mâncare şi copii, showing off, călcat, spălat şi-aşa mai departe... Şi tot noi suntem aceia care se întreabă tâmp mai apoi, „oare de ce m-a părăsit?” ; „cu ce-am greşit?” Păi e destul de simplu: greşim atunci când în loc să le ascultăm păsurile, temerile, nemulţumirile, le îndesăm între ochi o brăţară, o pereche de cercei, o altă bluză sau ne prefacem că ne doare capul. Greşim atunci când înlocuim sentimentele cu vacanţe şi maşini scumpe, plimbările prin parc cu scuze false legate de job, surprizele fără consitenţă materială, dar făcute într-un fel foarte special, cu telefoane de fiţe, pentru care mai apoi percepem dobândă sentimentală...
Şi dacă tot ne-am apucat de dat cu presupusul, cam când e ultima dată când ne-a păsat pe bune despre ce vor femeile?!
Deşi aş putea s-o ţin aşa la nesfârşit, prefer să mă opresc aici, cu simpla menţiune că nu-s atotştiutor şi mai cu seamă, în privinţa sexului frumos. Cu toate că mă aştept la mail-uri dezaprobatoare din partea comunităţii misoginilor de pretutindeni, pentru tot ce-am scris până acum, vreau să fiu foarte sincer de sine şi să admit că puţin îmi pasă! Nu scriu pentru a lua apărarea femeilor, pentru că nu au nevoie de asta, nu cred că le atacă cineva. La fel cum nu cred că bărbaţii au nevoie de încă un suporter activ, care să presteze din greu la reconstruirea orgoliului masculin rănit şi terfelit printre pavelele existenţei cotidiene. Ştiţi, poate că tocmai ăsta-i farmecul lor, al tuturor femeilor: faptul că sunt atât de complexe şi oarecum atât de greu de descifrat. Ne place misterul lor şi-l vrem! Iar ele, printre amalgamul de sentimente contradictorii şi nestatornice, ne vor, în egală măsură, pe noi.
Femeile ne vor lângă ele şi invers, pentru că aşa am fost gândiţi de la bun început. Cu sau fără ele, nu-i tot una! Sunt jumătatea care ne lipseşte şi ar fi bine să începem şi noi să fim acelaşi lucru pentru ele. Şi-mi place să cred că poate fiecare femeie îşi doreşte asta... Îşi doreşte să n-o mai împărţim cu alta sau altele, s-o aşezăm pe prima treaptă a sufletului nostru şi să-i oferim toate motivele din lume, să îşi dorească şi ea acelaşi lucru. Îşi doreşte să nu mai fie singură lângă noi, să o protejăm cu puterea braţelor noastre, dar fără să o sufocăm, îşi doreşte să fim probabil scânteia care aprinde focul din viaţa ei, nu furtunul cu apă care îl stinge...
Ca şi bărbaţii, femeile vor, numai că altfel...


EDITORIALE enLife magazine
www.enlife.eu
cezar.iancu@enlife.eu
www.impactonline.biz

E-mailing Mos Craciun!

Ultima dată când i-am scris Moşului, nu trecusem cu scăfârlia peste clanţa de la uşă, iar cerinţele mele erau destul de limitate: avioane cu reacţie, trenuleţe, maşinuţe, cărţi şi „stilouri care scriu mişto” ( nu că le-aş fi folosit cumva, dar erau la modă ), bomboane cubaneze şi multă gumă de mestecat. Se pare că pe vremea aia eram destul de eligibil pentru primit cadouri, fiindcă Moşul se achita de sarcină cam de fiecare dată, luând în calcul probabil şi faptul că pretenţiile mele nu erau foarte costisitoare pentru buzunarul lui bătrân şi disputat de atât de mulţi copii, pe seamă cu adevărat cuminţi...
Dar cel mai mult mă face să zâmbesc amintirea momentelor în care bucuria sărbătorilor mă fermeca pur şi simplu, iar bătăile în uşa de la intrare ale Moşului, făceau ca inima mea de puştiulică să bată din ce în ce mai tare, iar teama aceea plăcută şi emoţiile poeziilor pe care mai mult le înghiţeam decât le recitam, îmi cuprindea trupul asemeni mantiei roşii cu care bătrânul Crăciun străbătea furtuna de zăpadă, pentru a se aşeza în cele din urmă pe fotoliul uriaş din sufrageria părinţilor mei. Ce vremuri...
Şi apropo de vremuri, cred că în ultimii ani cel puţin, şi felul copiilor cuminţi, dar şi lista lor de cadouri, s-au schimbat un pic. E destul de ciudat să vezi cum gâgâlicii anilor 2000, îi cer Moşului computere, console Play Station, cataloage Forbes sau nu ştiu ce fel de ţoale apărute recent prin magazine. Unii mai îndrăzneţi şi cu mai multă imagnaţie, îi scriu Moşului chiar pentru o maşină nouă sau pentru o casă mai mare. Eu pe-aceştia-i denumesc „ robo-copii vizionari, orientaţi spre culmile înalte ale progresului social”, cu toate că nici ei nu-s cu mult peste clanţa de la uşă... Dar, deşi oarecum frustrant, e interesant să-i priveşti şi să te-ntrebi, dac-ar fi să fie, tu adultul, cum i-ai scrie Moşului şi mai ales despre ce?
Mai întâi că eu nu i-aş scrie, ci i-aş trimite un e-mail. Apoi, am să încep prin a fi sincer şi-i voi spune că n-am fost prea cuminte şi că probabil ce-i cer eu, n-am să primesc prea curând, dar îmi fac datoria şi totuşi cer. Nu, nu e bine... Îmi va da „reject” la e-mail sau îl va trece în floder-ul de spam... Mai bine încep prin a-i spune că am fost atât de cuminte încât sfinţii de pe pereţi ar trebui să-mi cedeze locul cu aplauze ovaţionale. Am să-i spun că de când a început Postul Crăciunului n-am mai dat cu capul de volan niciun coleg de trafic ce înainte să presteze şoferit, a făcut o pauză de multe ore în barul de la colţ. Am ajutat mulţi bătrâni să treacă strada, n-am mai înjurat decât politicieni şi după ce mai întâi am halit eu prima jumătate, am dat copiilor nevoiaşi ciocolata şterpelită de pe raftul supermarket-ului, în timp ce vânzătoarea era ocupată să facă „biiip... biiip... biiip...” la casa de marcat. Am să-i mai scriu şi despre cum mă duc eu în fiecare dumincă la biserică şi în loc să fiu calic, dau porţia mea de colivă cu nucă, băbuţelor lovite de suferinţa răposatului John din deal. Ba nu, cred că nici pe-asta n-am s-o scriu, pentru că până şi Moşul ştie că-n zilele noastre coliva se înfulecă pe nerăsuflate, iar linguriţa se palmează în vederea revânzării în târgul Vitan. N-am să fiu credibil şi iarăşi risc încadrarea la spam...
Cel mai bine pentru mine probabil, ar fi să trec direct la partea cu „mi-aş dori”. Poate că ştie Moşul mai bine dacă merit să primesc au ba. Dar ce să-mi doresc? Păi, maşină am şi e destul de nouă... Textile şi electronice, la fel... O iubită nouă, în genul Pamelei? Nu... nu-s interesat, mai cu seamă că e atât de uşor de făcut rost... Poate o casă cu piscină şi sală de forţă la subsol? Ar putea fi, dar o să trebuiască să-i cer şi bani de curent apoi, iar Moşul va fi nevoit să presteze credit... Să-i cer iarăşi avioane cu reacţie şi trenuleţe? Gumă şi bomboane? Pe-astea pot să mi le iau singur...
Atunci, am să fac altfel... Am să-i cer câte ceva pentru fiecare dintre voi!
Am să-l rog să vădea tuturor sărbători cu masă bogată şi atât de multă bucurie, cât să daţi şi altora. Am să-l mai rog să facă el cumva şi toţi cei dragi să vă fie aproape şi să vă strângă tare tare-n braţe, în timp ce vă urează „La mulţi ani!”. Să vă bucuraţi de cadourile de sub brad şi poate, într-un moment când fulgii de nea cad mai domol, iar gândurile voastre se îndreaptă spre departe, să uraţi şi voi, la rândul vostru, un Crăciun Fericit pentru toţi aceia care sunt mai puţin norocoşi decât voi. Şi-am să-i mai cer Moşului, cu siguranţă, să vă aducă-n dar urarea mea de mai bine şi-un An Nou cu sănătate!
Cred că aţi înţeles mesajul de final, aşa-i?
Alături de îmbrăţisările calde ale redacţiei enLife magazine, vă urez tuturor Sărbători Fericite şi să fiţi siguri c-am să-l „mailuiesc” pe Moş Craciun, să fie darnic cu voi toţi ! Să ne citim cu bine şi la anul!

EDITORIALE 'enLife magazine' 2009
www.enlife.eu
cezar.iancu@enlife.eu
www.impactonline.biz