Era într-o seară de vineri, când m-a cuprins cheful de colindat. După un final de săptămână destul de agitat la birou, mi-am zis că-i timpul să ies la o plimbare cu... mine... Trecuse ceva timp de când nu mai colindasem prin oraş doar eu cu sinea mea şi-am zis să hai...
Am început prin a stârni o furtună cumplită prin şifonier, nu-mi convenea nimic. În cele din urmă, mi-a picat cu tronc o pereche de blugi negri, ce îmi păreau oarecum ai altuia. Asta însemna fie că a trecut prea mult timp de când nu i-am mai purtat, fie că de obicei mi se-ntâmplă să fiu sucilă. Varianta doi... Şi iată cum vechiul poate fi uneori, nou! I-am îndesat în grabă peste eu-l dornic de plimbare, dimpreună cu tricoul meu favorit ( nu, nu e cel din bancul cu Metalica ). Mi-am luat pe umar jacheta din piele, tip Top Gun si-am luat-o la vale pe scări!
De-acum, eram doar eu cu mine şi nimeni n-avea cum să strice asta. Mai puţin valabil pentru colegii de serviciu sau colaboratorii uituci, care s-au hotărât fix în vinerea mea de hoinăreală, c-a mai rămas câte ceva de rezolvat şi clar, nu suportă amânare. Respectând însă principiul banii se câştigă greu, am închis frumuşel „agitatorul” de la buton, preferând să-l ascult pe Francis Lay în locul tonului de apel. Şi-am dat a doua...
Un semafor, două, trei, până aici totul în bună regulă. Începusem să fiu cuprins de încântarea faptului că pot să simt orice gaură din asfalt şi orice linie de tramvai, fără claxoane şi bliţuri, fără presiunea timpului şi mai ales, fără vreo guriţă critică dar în acelaşi timp sensibilă, la denivelări. Deja începuse să-mi placă...
Forjă – frână – roşu - stânga, dreapta de volan şi iată-mă ajuns pe la Romană. Aici, am salutat din mersul leneş al maşinii, heroinele neamului, ce se milostivesc proletar şi patriotic, probabil în fiecare seară, de acei bărbaţi români dornici să-şi respecte cu consecvenţă nevestele. Nu cred însă că le-a plăcut foarte tare salutul meu, pentru că mi l-au întors c-un „du-te-n ....” învelit în molfăit de gumă şi-o juma’ de fund plesnit. Dar, eu tot cred că aşa era politicos din partea mea, doar sunt un finuţ, ce dracu...
Am mai răscolit printre cd-uri, am făcut şi-o vizită pe la „bigmecărie” şi dintr-un nu ştiu ce imbold, m-am trezit pe Ştefan cel Mare. Şi cum mergeam eu aşa agale, sub limita de viteză adimsă, au început să-mi intre-n ochi, treptat, dar adânc, nişte moace de preşedinţi bre... Unul după altul, unul după altul, înşiraţi peste blocuri, stâlpi, copaci sau panouri. Şi părea că nu se mai termină... Da ce-or fi avut cu ei de i-au atârnat aşa, m-am întrebat.... Şi mai ales, cine? Mi-am zis apoi că probabil, de când cu modernismul UE, funcţia de şef al unui stat, trebuie să fie însoţită şi de vreun concurs de beauty sau ceva, aşa explicându-se de ce unul dintre candidaţi, e mai atârnat decât toţi ceilalţi. Sau poate că atârnătorii lui de campanie au aflat mai târziu că, de obicei, atâta defilare agăţată prin faţa ochilor de cetăţean, s-ar putea mai curând să cauzeze adânc la psihicul electoral, decât să trezească vreun imbold patrioc şi mai că-ţi vine să dai votul contracandidatului. Mă rog, dacă încă n-au aflat, e timp suficient, după alegeri... Dar, cum de fel sunt o fire optimistă şi în genere destul de creativă, mi-am dat seama cu ocazia asta, cum aş putea să-mi decorez spre exemplu, baia... Mi-am imaginat cum ar arăta momentele mele de intimitate maximă şi adâncă meditaţie, în compania atâtor preşedinţi, zâmbitori şi înşiraţi pe toţi pereţii, iar eu, ţinându-mă de obrăjorii bucălaţi, atent aşezaţi pe colac. Vă daţi seama ce spor la treabă aş avea ?! A... şi cred că ar fi foarte nimerit un background muzical cu „Unforgetable” al lui Sinatra....
E bine, nu-i aşa, să ştii că eşti tot timpul supravegheat de oameni atât de importanţi şi care-ţi pot sări tot timpul în ajutor în caz de nevoie. Dacă, Doamne fereşte, rămân fără hârtie, doar eu cu mine, printre preşedinţi... ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu