De mână cu mine, printre preşedinţi...

Era într-o seară de vineri, când m-a cuprins cheful de colindat. După un final de săptămână destul de agitat la birou, mi-am zis că-i timpul să ies la o plimbare cu... mine... Trecuse ceva timp de când nu mai colindasem prin oraş doar eu cu sinea mea şi-am zis să hai...
Am început prin a stârni o furtună cumplită prin şifonier, nu-mi convenea nimic. În cele din urmă, mi-a picat cu tronc o pereche de blugi negri, ce îmi păreau oarecum ai altuia. Asta însemna fie că a trecut prea mult timp de când nu i-am mai purtat, fie că de obicei mi se-ntâmplă să fiu sucilă. Varianta doi... Şi iată cum vechiul poate fi uneori, nou! I-am îndesat în grabă peste eu-l dornic de plimbare, dimpreună cu tricoul meu favorit ( nu, nu e cel din bancul cu Metalica ). Mi-am luat pe umar jacheta din piele, tip Top Gun si-am luat-o la vale pe scări!
De-acum, eram doar eu cu mine şi nimeni n-avea cum să strice asta. Mai puţin valabil pentru colegii de serviciu sau colaboratorii uituci, care s-au hotărât fix în vinerea mea de hoinăreală, c-a mai rămas câte ceva de rezolvat şi clar, nu suportă amânare. Respectând însă principiul banii se câştigă greu, am închis frumuşel „agitatorul” de la buton, preferând să-l ascult pe Francis Lay în locul tonului de apel. Şi-am dat a doua...
Un semafor, două, trei, până aici totul în bună regulă. Începusem să fiu cuprins de încântarea faptului că pot să simt orice gaură din asfalt şi orice linie de tramvai, fără claxoane şi bliţuri, fără presiunea timpului şi mai ales, fără vreo guriţă critică dar în acelaşi timp sensibilă, la denivelări. Deja începuse să-mi placă...
Forjă – frână – roşu - stânga, dreapta de volan şi iată-mă ajuns pe la Romană. Aici, am salutat din mersul leneş al maşinii, heroinele neamului, ce se milostivesc proletar şi patriotic, probabil în fiecare seară, de acei bărbaţi români dornici să-şi respecte cu consecvenţă nevestele. Nu cred însă că le-a plăcut foarte tare salutul meu, pentru că mi l-au întors c-un „du-te-n ....” învelit în molfăit de gumă şi-o juma’ de fund plesnit. Dar, eu tot cred că aşa era politicos din partea mea, doar sunt un finuţ, ce dracu...
Am mai răscolit printre cd-uri, am făcut şi-o vizită pe la „bigmecărie” şi dintr-un nu ştiu ce imbold, m-am trezit pe Ştefan cel Mare. Şi cum mergeam eu aşa agale, sub limita de viteză adimsă, au început să-mi intre-n ochi, treptat, dar adânc, nişte moace de preşedinţi bre... Unul după altul, unul după altul, înşiraţi peste blocuri, stâlpi, copaci sau panouri. Şi părea că nu se mai termină... Da ce-or fi avut cu ei de i-au atârnat aşa, m-am întrebat.... Şi mai ales, cine? Mi-am zis apoi că probabil, de când cu modernismul UE, funcţia de şef al unui stat, trebuie să fie însoţită şi de vreun concurs de beauty sau ceva, aşa explicându-se de ce unul dintre candidaţi, e mai atârnat decât toţi ceilalţi. Sau poate că atârnătorii lui de campanie au aflat mai târziu că, de obicei, atâta defilare agăţată prin faţa ochilor de cetăţean, s-ar putea mai curând să cauzeze adânc la psihicul electoral, decât să trezească vreun imbold patrioc şi mai că-ţi vine să dai votul contracandidatului. Mă rog, dacă încă n-au aflat, e timp suficient, după alegeri... Dar, cum de fel sunt o fire optimistă şi în genere destul de creativă, mi-am dat seama cu ocazia asta, cum aş putea să-mi decorez spre exemplu, baia... Mi-am imaginat cum ar arăta momentele mele de intimitate maximă şi adâncă meditaţie, în compania atâtor preşedinţi, zâmbitori şi înşiraţi pe toţi pereţii, iar eu, ţinându-mă de obrăjorii bucălaţi, atent aşezaţi pe colac. Vă daţi seama ce spor la treabă aş avea ?! A... şi cred că ar fi foarte nimerit un background muzical cu „Unforgetable” al lui Sinatra....
E bine, nu-i aşa, să ştii că eşti tot timpul supravegheat de oameni atât de importanţi şi care-ţi pot sări tot timpul în ajutor în caz de nevoie. Dacă, Doamne fereşte, rămân fără hârtie, doar eu cu mine, printre preşedinţi... ?

Zodia Oilor Albe

Bă tată, e nasol…

Dăşchizi ferastra dimineaţa şi în loc de aer proaspăt, pute-a prost. Ieşi în parc la o plimbare şi tocmai cand ţi-e lumea mai dragă, te împiedici, fără să insişti în direcţia asta, fie de-o coaja de zămânţă, fie de-un caca de cuţu… Dar, nu-i nimic! Te repui în mişcare, mai faci doi paşi, te mai uiţi prin prejur şi de-o dată, părul intelectual ţi se face maciucă…parcarea e albă… şi plină de maşini….

Deşi suntem o naţiune francofonă la origini, ani la rândul, străzile patriei au fost full de maşini germane. Full option, full piele, full… Şi ca şi cum asta nu era de ajuns, era musai ca toate să fie complet negre. Nu conta că trebuie sa le speli de cinci ori pe zi pentru a se observa nuanţa de negru, important era sa ştii tu în sinea minţii tale, că ai o maşină neagră. Şi dacă tot ai ţinut să fie neagră, trebuia să fie ori golf, ori păsăţel, ori beemveu, ori merţ… N-aveai unul dintre repectivele modele, era ca şi cum îţi lipseau fie o mână, fie un picior! Dar, uite că lucrurile încep să se schimbe şi să arate din ce în ce mai luminos. Asta neînsemnând cumva că ne-am dat noi seama că totuşi atâta negru pe maşini e cam cum e rozul pe porc, ci pentru ca dacă tot vrem sa fim oi autentice printre oi autentice, ar fi bine sa fim albi. Şi noi şi maşinile…

De pildă, fie că îţi cumperi o dacie nouă ( pardon, un logan – nu-i acelaşi lucru ), fie un bentley second hand, albul e un must have. N-are importanţă dacă respectiva culoare şade bine pe maşină sau ba, dar daca nu e albă, nu eşti în trend. Cum ar putea să mai urce in dreapta duduia de serviciu, daca masina ta nu e albă şi nu-i parcată prin Dorobanţi ? Sau cum să mai freci cheia pe deget ca să te vadă şi pe tine lumea, când tu nu intri în categoria “albilor” de bani gata? Doamne fereşte, nimeni nu-ţi vrea răul… În sensul ăsta, recomand tuturor gigeilor să fie cât mai albi, pentru că aşa, va părea că suntem cumva în rai. Sau într-un spital de nebuni… Dar, ce mai contează, atâta timp cât albul semnifică puritate, curăţenie, infinit… Se poate spune deci, că suntem un popor de intelectuali, de filosofi, ce la achiziţionarea unei maşini, privim dincolo de limitele formelor geometrice. Pe noi ne pasionează mai de grabă sferele înalte ale meditaţiei, decât schemele simpliste ale bărcilor pe patru roţi, care, albe fiind, par şi mai ostentative decât în realitate. Noi, doreii pitici, cu frezele geluite şi crestate, cu lanţuri de aur la gât, numai bune pentru legat câinii în curte, cu gesturi epileptice pentru curăţarea năsucului de mucişori şi ascultători de muzică house ( haus, pentru populaţia băştinaşă, necititoare de editoriale acide ), dorim maşini albe nu pentru că asta se poartă, ci pentru că albul este deopotrivă elegant şi practic, profund metaforic şi adânc introspectiv.

Lăsând miştoul de-o parte, pot accepta un “mai du-te bă încolo d’acilea”, din partea oricui doreşte să-şi cumpere o maşină de culoare albă, până la urmă asta ţinând doar de gustul personal. Şi eu mi-am dorit cândva o maşină albă. Numai că, boieri dumneavoastră, încerc totuşi o senzaţie destul de stranie atunci când văd că boala spiritului de turmă se transformă ciclic în epidemie. Şi parcă nu se mai inventează o dată un leac. Încă nu ştiu dacă să râd sau să plâng isteric, la gândul că dacă, într-o bună zi, moda timpului va impune verdele drept cale de urmat în ceea ce priveşte vestimentaţia, rozul pentru maşini şi maroniul pentru pereţii exteriori ai imobilelor, vom arăta astfel, cu toţii, precum un fel de imens produs finit, rezultat în urma combinaţiei nefericite dintre pere, iaurt, seminţe, budincă, ciorbă de burtă şi hepatită.

Spre exemplu, mă gândesc şi poftesc în acelaşi timp, la moda anilor ’60. Culori vii, exuberanţă, chef de viaţă cât cuprinde, muzică de calitate şi multe vise. Şi dacă e să mă refer exlusiv la maşini, singura constantă, indiferent de marcă sau model, era cromul. În rest, din punct de vedere al design-ului şi performanţelor, the sky was the limit.

Am apreciat mereu inovaţia şi puterea individului de a fi altfel. Mi se pare în continuare foarte cool să ai puterea să refuzi trendul, dacă acesta nu te reprezintă. Să preferi un telefon mobil de 1.000 Ron, dar foarte şic, în loc să freci până la epuizare ultimul model de mobil, ce costă aproape 1.000 de euro şi habar n-ai să-i setezi reminder-ul…. Să ai 20 sau 25 de ani şi să-ţi cumperi o maşină sport roşie, în locul unui cadillac mega colţuros, alb la exterior şi complet negru pe dinăuntru, dacă tot n-avea tati altceva mai bun de făcut cu ultimii 35.000 de euro, rezultaţi în urma recentei campanii de reasfaltare….

Pe scurt, chiar trag speranţa că n-o să ne împingă necuratul să cădem chiar aşa adânc în păcat şi vom evita totuşi egalitatea între toţi şi toate, oricât de greu ne-ar fi să rezistăm. Poate, până la urmă, nu vom ajunge, cu sau fără voia noastră, să ne aflăm pe de-a-ntregul sub semnul trist şi lipsit de miez, al zodiei oilor albe…

EDITORIALE ‘enLife magazine’ Octombroe ‘09 | www.enlife.eu~ lifestyle|fashion|travel|cars|cultural|info|smarts

cezar.iancu@enlife.eu

“Ză şunc from porc” şi “Ză dacs from dă tracs”

Mie unul, îmi face o deosebită plăcere să ştiu că nu trăiesc într-o ţară, aşa cum se obişnuiete în general pe Pământ, ci, din contră, eu trăiesc pe o planetă distinctă, denumită generic România.

Atunci când se întâmplă să mai primim vizite de la occidentali veniţi de pe Pământ, din Europa spre exemplu, e o mare durere de cap să le explicăm regulile după care noi funcţionăm aici, pe Planeta România. De pildă, ei nu pot înţelege cum de noi umblăm pe străzi cu cele mai scumpe maşini posibile, dar avem serioase probleme cu infrastructura, umplând mai apoi service-urile auto, până la refuz… De asemenea, o mare enigmă pentru ei, este cum de reuşim noi să ne îmbrăcăm ‘firmat’ din cap până-n picioare, iar ratele la bancă, plata întreţinerii la bloc, mâncarea sau concediile sunt din ce în ce mai greu de acoperit. Cel mai amuzant mi se pare să le explic de ce la fiecare semafor, vrei nu vrei, nişte negricioşi mai mult sau mai puţin mititei îţi murdăresc parbrizul la maşină, după care se enerveză şi te injură că nu-i plăteşti pentru asta. Sau de ce maşinile de teren luxoase, în loc să circule liniştite pe carosabil, împart infrastructura autohtonă cu animale domestice, mânate de la spate de alte animale domestice, bipede, cu un băţ în mână…

Am prins odată un englez. Cică pe Pământ, a fi british e de bine. Om simţit, tipu a venit după sine cu nişte whisky , să alunece mai bine vorbele pe gât şi cu un cd cu Mozart, pentru destinderea atmosferei. Eu, n-am vrut să fiu mai prejos şi luându-i din mână sticla, am pus-o în dulap, pentru ‘altă dată’ şi-am scos şi eu leptopu personal şi i-am arătat că am toată opera lui Mozart, descărcată de pe Strong DC. În plus, luând cd-ul original şi punându-l şi pe acesta în dulap, tot pentru ‘altă dată’, am dat play pe gutză – un alt clasic, am umplut paharele cu ţuică from ză prunz, pentru a-l introduce cât mai adânc în atmosfera autohtonă de culoare maro şi ne-am dat la vorbă.

Prima întrebare pe care mi-a pus-o, a fost legată de felul în care se circulă cu maşina. Nu înţelegea de ce îl înjură toţi, de ce îi arată semnul internaţional al păcii cu degetul mijlociu sau îi trag maşina în faţă şi apoi pun brusc frână. I-am răspuns pe un ton părintesc, că dacă la noi mergi cu viteza regulamentară şi opreşti la culoarea roşie a semaforului, îi ofensezi pe cei care vor să blocheze intersecţiile sau doresc să calce pietoni. L-am rugat să fie înţelegător şi să respecte obiceiurile locale, pentru că altfel va simţi “ospitalitatea românească” fix pe şira spinării. Mi-a povestit apoi, ce-a păţit la restaurant când a vrut să comande ceva de mâncare. Cică s-a luat chelnerul de el, spunându-i că dacă nu manâncă ce-i recomandă el, să facă bine să plece şi să nu-l mai deranjeze degeaba, că n-are timp pentru toţi fiţoşii ; la bucătărie nu se găteşte tot ce-i trecut în meniu… L-am lămurit imediat, povestindu-i că e o situaţie normală, lista de bucate din meniu fiind pur informativă şi l-am sfătuit să ia ceva de la şaormerie data viitoare.

Am vorbit puţin şi despre istorie. Era curios să afle cum am luat noi românii, fiinţă. Cred că partea asta i-a plăcut cel mai mult, pentru că vedeam cum i se maresc ochii din ce în ce, iar ză şunc from porc îi rămăsese atârnată în colţul gurii… I-am povestit că noi, ca popor, am apărut pe lume, după ce doi misterz s-au certat foarte tare. Şi cum Traian, ză mister cu mor pauăr nu-l lăsa deloc în pace pe Decebal, ză king of ză dacs, cel din urmă i-a oferit celui dintâi toate femeile din kingdom of dacs, pentru ca bărbaţii of ză mister cu mor pauăr să se poată contopi cât de des vor ei… Şi ce-a rezultat după fiecare contopire, suntem noi! L-am impresionat rău cu povestea asta, ce să mai… Din păcate n-a mai avut el timp să mai stea, că-i mai povesteam câte ceva despre poporul nostru şi planeta pe care am colonizat-o. Mi-a promis că are să revină şi cu niscaiva prieteni, să ia şi ei contact cu civilizaţia noastră, nu de alta, dar esperienţia i se pare inedită. La plecare, am acceptat cu plăcere să-mi facă şi câteva instantanee, lângă noul meu logan cu geamuri fumurii şi întreg altarul şi iconostasul laolaltă, înşirate pe parbriz. A vrut să arate probabil semenilor lui, ce rasă credinciosă e românul, iar eu, ospitalier şi binevoitor cum sunt, nu puteam să refuz. Doar că mi s-a părut că biluţele de pe scaune şi mp3 player-ul nu au ieşit prea clar în poze şi nu prea aş fi vrut să se înţeleagă cumva, acolo la el acasă, că noi românii n-avem dotări opţionale….

audio background recomandat: Maria Tanase – Bun Ii Vinul Ghiurghiuliu

EDITORIALE ‘enLife magazine’ August ‘09 | www.enlife.eu ~ lifestyle|fashion|travel|cars|cultural|info|smarts