Bărbaţii...vor... Dar femeile?

Pentru că e o dimineaţă cu adevărat liniştită şi cafeaua mi-e mai aromată ca de obicei, am de gând să abordez controverse, dar nu orice fel! Am intrat pe www.farabarbati.ro din întâmplare şi-am devenit inspirat. Am intrat, am citit şi-am concluzionat: vreau să m-arunc aşa de dimineaţă în acest război artificial dar intens, al cărui foc continuu e alimentat de aceleaşi două vechi dileme: Ce vor bărbaţii? Dar femeile?
La prima întrebare, răspunsul este în aparenţă simplu, iar în esenţă şi mai simplu. Bărbaţii sunt acele perechi de pantaloni mai scurte sau mai lungi, mai înguste sau mai largi, a căror schemă de viaţă este în general, una foarte bine delimitată: bani, puterea conferită de ei, case şi maşini de fiţă, femei frumoase (cât mai frumoase), supuse (cât mai supuse), cu mici variaţiuni în ceea ce priveşte hobby-urile (unii „pescuieşte”, unii „călătoreşte”, alţii probabil că „bea banii la copii”). Indiferent de tipul evoluţiei, bărbaţii sunt în esenţă, acea specie umană, care încă de la începuturi, alergau cu ghioaga-n mână după niscaiva căprioare, veneau sau nu cu prada acasă, îşi păruiau cu rigurozitate muierile şi-apoi puneau capul pe unde apucau, doar pentru ca din ziua următoare să repete figura, cu acelaşi vădit interes. Sunt cei care tot timpul, vor... Mai simplu de-atât nu cred că se poate răspunde.
Dar femeile, vor? Şi dacă da, ce?
De la bun început vă spun că cele două întrebări se bazează pe o premisă falsă: aceea că la fel ca bărbaţii, femeile sunt o masă imensă de picioare, sâni, silicoane, pantofi şi genţi, case, maşini şi telefoane scumpe, unghii şi gene false, ţoale de firmă şi vacanţe exotice, care vor ca atare, câte ceva din toate astea... Cu siguranţă, ideea de mai sus e primul pas şi totodată cel mai sigur, spre neînţelegerea femeii. Deşi e foarte simplu să spui că femeile vor în general aia şi ailaltă şi end of story, adevărul e diametral opus: niciodată o femeie nu seamănă cu alta şi niciodată, nu poţi categorisi femeile, în funcţie de oscioarele de ros, pe care noi le aruncăm cu superioritate autoatribuită!
E adevărat, de foarte multe ori, femeile sunt impresionate de toate trucurile de mai sus şi le vor, dar hai să fim sinceri, măcar pentru câteva minute solitare: cine plusează în direcţia asta? Noi! Noi, perechile de pantaloni oarecum înguste în sentimente şi simţuri, noi cei care râdem a proşti de cele mai multe ori, atunci când se pune problema să deschidem portiera din dreapta a maşinii noastre mari, negre sau albe, scumpe, în semn de politeţe pentru domniţa care ne zâmbeşte atât de frumos aproape-n fiecare dimineaţă, ne face cafeaua, intră în panică dacă nu răspundem la telefon şi ne face să uităm cum ne cheamă, atunci când în parfum de lumânări aromate, ne spune poveşti pe care numai noi doi trebuie să le ştim...
Ni se pare de la sine înţeles, că ele trebuie să ne slujască în credinţă, atunci când vine vorba despre sex, agenda de la birou, mâncare şi copii, showing off, călcat, spălat şi-aşa mai departe... Şi tot noi suntem aceia care se întreabă tâmp mai apoi, „oare de ce m-a părăsit?” ; „cu ce-am greşit?” Păi e destul de simplu: greşim atunci când în loc să le ascultăm păsurile, temerile, nemulţumirile, le îndesăm între ochi o brăţară, o pereche de cercei, o altă bluză sau ne prefacem că ne doare capul. Greşim atunci când înlocuim sentimentele cu vacanţe şi maşini scumpe, plimbările prin parc cu scuze false legate de job, surprizele fără consitenţă materială, dar făcute într-un fel foarte special, cu telefoane de fiţe, pentru care mai apoi percepem dobândă sentimentală...
Şi dacă tot ne-am apucat de dat cu presupusul, cam când e ultima dată când ne-a păsat pe bune despre ce vor femeile?!
Deşi aş putea s-o ţin aşa la nesfârşit, prefer să mă opresc aici, cu simpla menţiune că nu-s atotştiutor şi mai cu seamă, în privinţa sexului frumos. Cu toate că mă aştept la mail-uri dezaprobatoare din partea comunităţii misoginilor de pretutindeni, pentru tot ce-am scris până acum, vreau să fiu foarte sincer de sine şi să admit că puţin îmi pasă! Nu scriu pentru a lua apărarea femeilor, pentru că nu au nevoie de asta, nu cred că le atacă cineva. La fel cum nu cred că bărbaţii au nevoie de încă un suporter activ, care să presteze din greu la reconstruirea orgoliului masculin rănit şi terfelit printre pavelele existenţei cotidiene. Ştiţi, poate că tocmai ăsta-i farmecul lor, al tuturor femeilor: faptul că sunt atât de complexe şi oarecum atât de greu de descifrat. Ne place misterul lor şi-l vrem! Iar ele, printre amalgamul de sentimente contradictorii şi nestatornice, ne vor, în egală măsură, pe noi.
Femeile ne vor lângă ele şi invers, pentru că aşa am fost gândiţi de la bun început. Cu sau fără ele, nu-i tot una! Sunt jumătatea care ne lipseşte şi ar fi bine să începem şi noi să fim acelaşi lucru pentru ele. Şi-mi place să cred că poate fiecare femeie îşi doreşte asta... Îşi doreşte să n-o mai împărţim cu alta sau altele, s-o aşezăm pe prima treaptă a sufletului nostru şi să-i oferim toate motivele din lume, să îşi dorească şi ea acelaşi lucru. Îşi doreşte să nu mai fie singură lângă noi, să o protejăm cu puterea braţelor noastre, dar fără să o sufocăm, îşi doreşte să fim probabil scânteia care aprinde focul din viaţa ei, nu furtunul cu apă care îl stinge...
Ca şi bărbaţii, femeile vor, numai că altfel...


EDITORIALE enLife magazine
www.enlife.eu
cezar.iancu@enlife.eu
www.impactonline.biz

E-mailing Mos Craciun!

Ultima dată când i-am scris Moşului, nu trecusem cu scăfârlia peste clanţa de la uşă, iar cerinţele mele erau destul de limitate: avioane cu reacţie, trenuleţe, maşinuţe, cărţi şi „stilouri care scriu mişto” ( nu că le-aş fi folosit cumva, dar erau la modă ), bomboane cubaneze şi multă gumă de mestecat. Se pare că pe vremea aia eram destul de eligibil pentru primit cadouri, fiindcă Moşul se achita de sarcină cam de fiecare dată, luând în calcul probabil şi faptul că pretenţiile mele nu erau foarte costisitoare pentru buzunarul lui bătrân şi disputat de atât de mulţi copii, pe seamă cu adevărat cuminţi...
Dar cel mai mult mă face să zâmbesc amintirea momentelor în care bucuria sărbătorilor mă fermeca pur şi simplu, iar bătăile în uşa de la intrare ale Moşului, făceau ca inima mea de puştiulică să bată din ce în ce mai tare, iar teama aceea plăcută şi emoţiile poeziilor pe care mai mult le înghiţeam decât le recitam, îmi cuprindea trupul asemeni mantiei roşii cu care bătrânul Crăciun străbătea furtuna de zăpadă, pentru a se aşeza în cele din urmă pe fotoliul uriaş din sufrageria părinţilor mei. Ce vremuri...
Şi apropo de vremuri, cred că în ultimii ani cel puţin, şi felul copiilor cuminţi, dar şi lista lor de cadouri, s-au schimbat un pic. E destul de ciudat să vezi cum gâgâlicii anilor 2000, îi cer Moşului computere, console Play Station, cataloage Forbes sau nu ştiu ce fel de ţoale apărute recent prin magazine. Unii mai îndrăzneţi şi cu mai multă imagnaţie, îi scriu Moşului chiar pentru o maşină nouă sau pentru o casă mai mare. Eu pe-aceştia-i denumesc „ robo-copii vizionari, orientaţi spre culmile înalte ale progresului social”, cu toate că nici ei nu-s cu mult peste clanţa de la uşă... Dar, deşi oarecum frustrant, e interesant să-i priveşti şi să te-ntrebi, dac-ar fi să fie, tu adultul, cum i-ai scrie Moşului şi mai ales despre ce?
Mai întâi că eu nu i-aş scrie, ci i-aş trimite un e-mail. Apoi, am să încep prin a fi sincer şi-i voi spune că n-am fost prea cuminte şi că probabil ce-i cer eu, n-am să primesc prea curând, dar îmi fac datoria şi totuşi cer. Nu, nu e bine... Îmi va da „reject” la e-mail sau îl va trece în floder-ul de spam... Mai bine încep prin a-i spune că am fost atât de cuminte încât sfinţii de pe pereţi ar trebui să-mi cedeze locul cu aplauze ovaţionale. Am să-i spun că de când a început Postul Crăciunului n-am mai dat cu capul de volan niciun coleg de trafic ce înainte să presteze şoferit, a făcut o pauză de multe ore în barul de la colţ. Am ajutat mulţi bătrâni să treacă strada, n-am mai înjurat decât politicieni şi după ce mai întâi am halit eu prima jumătate, am dat copiilor nevoiaşi ciocolata şterpelită de pe raftul supermarket-ului, în timp ce vânzătoarea era ocupată să facă „biiip... biiip... biiip...” la casa de marcat. Am să-i mai scriu şi despre cum mă duc eu în fiecare dumincă la biserică şi în loc să fiu calic, dau porţia mea de colivă cu nucă, băbuţelor lovite de suferinţa răposatului John din deal. Ba nu, cred că nici pe-asta n-am s-o scriu, pentru că până şi Moşul ştie că-n zilele noastre coliva se înfulecă pe nerăsuflate, iar linguriţa se palmează în vederea revânzării în târgul Vitan. N-am să fiu credibil şi iarăşi risc încadrarea la spam...
Cel mai bine pentru mine probabil, ar fi să trec direct la partea cu „mi-aş dori”. Poate că ştie Moşul mai bine dacă merit să primesc au ba. Dar ce să-mi doresc? Păi, maşină am şi e destul de nouă... Textile şi electronice, la fel... O iubită nouă, în genul Pamelei? Nu... nu-s interesat, mai cu seamă că e atât de uşor de făcut rost... Poate o casă cu piscină şi sală de forţă la subsol? Ar putea fi, dar o să trebuiască să-i cer şi bani de curent apoi, iar Moşul va fi nevoit să presteze credit... Să-i cer iarăşi avioane cu reacţie şi trenuleţe? Gumă şi bomboane? Pe-astea pot să mi le iau singur...
Atunci, am să fac altfel... Am să-i cer câte ceva pentru fiecare dintre voi!
Am să-l rog să vădea tuturor sărbători cu masă bogată şi atât de multă bucurie, cât să daţi şi altora. Am să-l mai rog să facă el cumva şi toţi cei dragi să vă fie aproape şi să vă strângă tare tare-n braţe, în timp ce vă urează „La mulţi ani!”. Să vă bucuraţi de cadourile de sub brad şi poate, într-un moment când fulgii de nea cad mai domol, iar gândurile voastre se îndreaptă spre departe, să uraţi şi voi, la rândul vostru, un Crăciun Fericit pentru toţi aceia care sunt mai puţin norocoşi decât voi. Şi-am să-i mai cer Moşului, cu siguranţă, să vă aducă-n dar urarea mea de mai bine şi-un An Nou cu sănătate!
Cred că aţi înţeles mesajul de final, aşa-i?
Alături de îmbrăţisările calde ale redacţiei enLife magazine, vă urez tuturor Sărbători Fericite şi să fiţi siguri c-am să-l „mailuiesc” pe Moş Craciun, să fie darnic cu voi toţi ! Să ne citim cu bine şi la anul!

EDITORIALE 'enLife magazine' 2009
www.enlife.eu
cezar.iancu@enlife.eu
www.impactonline.biz

De mână cu mine, printre preşedinţi...

Era într-o seară de vineri, când m-a cuprins cheful de colindat. După un final de săptămână destul de agitat la birou, mi-am zis că-i timpul să ies la o plimbare cu... mine... Trecuse ceva timp de când nu mai colindasem prin oraş doar eu cu sinea mea şi-am zis să hai...
Am început prin a stârni o furtună cumplită prin şifonier, nu-mi convenea nimic. În cele din urmă, mi-a picat cu tronc o pereche de blugi negri, ce îmi păreau oarecum ai altuia. Asta însemna fie că a trecut prea mult timp de când nu i-am mai purtat, fie că de obicei mi se-ntâmplă să fiu sucilă. Varianta doi... Şi iată cum vechiul poate fi uneori, nou! I-am îndesat în grabă peste eu-l dornic de plimbare, dimpreună cu tricoul meu favorit ( nu, nu e cel din bancul cu Metalica ). Mi-am luat pe umar jacheta din piele, tip Top Gun si-am luat-o la vale pe scări!
De-acum, eram doar eu cu mine şi nimeni n-avea cum să strice asta. Mai puţin valabil pentru colegii de serviciu sau colaboratorii uituci, care s-au hotărât fix în vinerea mea de hoinăreală, c-a mai rămas câte ceva de rezolvat şi clar, nu suportă amânare. Respectând însă principiul banii se câştigă greu, am închis frumuşel „agitatorul” de la buton, preferând să-l ascult pe Francis Lay în locul tonului de apel. Şi-am dat a doua...
Un semafor, două, trei, până aici totul în bună regulă. Începusem să fiu cuprins de încântarea faptului că pot să simt orice gaură din asfalt şi orice linie de tramvai, fără claxoane şi bliţuri, fără presiunea timpului şi mai ales, fără vreo guriţă critică dar în acelaşi timp sensibilă, la denivelări. Deja începuse să-mi placă...
Forjă – frână – roşu - stânga, dreapta de volan şi iată-mă ajuns pe la Romană. Aici, am salutat din mersul leneş al maşinii, heroinele neamului, ce se milostivesc proletar şi patriotic, probabil în fiecare seară, de acei bărbaţi români dornici să-şi respecte cu consecvenţă nevestele. Nu cred însă că le-a plăcut foarte tare salutul meu, pentru că mi l-au întors c-un „du-te-n ....” învelit în molfăit de gumă şi-o juma’ de fund plesnit. Dar, eu tot cred că aşa era politicos din partea mea, doar sunt un finuţ, ce dracu...
Am mai răscolit printre cd-uri, am făcut şi-o vizită pe la „bigmecărie” şi dintr-un nu ştiu ce imbold, m-am trezit pe Ştefan cel Mare. Şi cum mergeam eu aşa agale, sub limita de viteză adimsă, au început să-mi intre-n ochi, treptat, dar adânc, nişte moace de preşedinţi bre... Unul după altul, unul după altul, înşiraţi peste blocuri, stâlpi, copaci sau panouri. Şi părea că nu se mai termină... Da ce-or fi avut cu ei de i-au atârnat aşa, m-am întrebat.... Şi mai ales, cine? Mi-am zis apoi că probabil, de când cu modernismul UE, funcţia de şef al unui stat, trebuie să fie însoţită şi de vreun concurs de beauty sau ceva, aşa explicându-se de ce unul dintre candidaţi, e mai atârnat decât toţi ceilalţi. Sau poate că atârnătorii lui de campanie au aflat mai târziu că, de obicei, atâta defilare agăţată prin faţa ochilor de cetăţean, s-ar putea mai curând să cauzeze adânc la psihicul electoral, decât să trezească vreun imbold patrioc şi mai că-ţi vine să dai votul contracandidatului. Mă rog, dacă încă n-au aflat, e timp suficient, după alegeri... Dar, cum de fel sunt o fire optimistă şi în genere destul de creativă, mi-am dat seama cu ocazia asta, cum aş putea să-mi decorez spre exemplu, baia... Mi-am imaginat cum ar arăta momentele mele de intimitate maximă şi adâncă meditaţie, în compania atâtor preşedinţi, zâmbitori şi înşiraţi pe toţi pereţii, iar eu, ţinându-mă de obrăjorii bucălaţi, atent aşezaţi pe colac. Vă daţi seama ce spor la treabă aş avea ?! A... şi cred că ar fi foarte nimerit un background muzical cu „Unforgetable” al lui Sinatra....
E bine, nu-i aşa, să ştii că eşti tot timpul supravegheat de oameni atât de importanţi şi care-ţi pot sări tot timpul în ajutor în caz de nevoie. Dacă, Doamne fereşte, rămân fără hârtie, doar eu cu mine, printre preşedinţi... ?

Zodia Oilor Albe

Bă tată, e nasol…

Dăşchizi ferastra dimineaţa şi în loc de aer proaspăt, pute-a prost. Ieşi în parc la o plimbare şi tocmai cand ţi-e lumea mai dragă, te împiedici, fără să insişti în direcţia asta, fie de-o coaja de zămânţă, fie de-un caca de cuţu… Dar, nu-i nimic! Te repui în mişcare, mai faci doi paşi, te mai uiţi prin prejur şi de-o dată, părul intelectual ţi se face maciucă…parcarea e albă… şi plină de maşini….

Deşi suntem o naţiune francofonă la origini, ani la rândul, străzile patriei au fost full de maşini germane. Full option, full piele, full… Şi ca şi cum asta nu era de ajuns, era musai ca toate să fie complet negre. Nu conta că trebuie sa le speli de cinci ori pe zi pentru a se observa nuanţa de negru, important era sa ştii tu în sinea minţii tale, că ai o maşină neagră. Şi dacă tot ai ţinut să fie neagră, trebuia să fie ori golf, ori păsăţel, ori beemveu, ori merţ… N-aveai unul dintre repectivele modele, era ca şi cum îţi lipseau fie o mână, fie un picior! Dar, uite că lucrurile încep să se schimbe şi să arate din ce în ce mai luminos. Asta neînsemnând cumva că ne-am dat noi seama că totuşi atâta negru pe maşini e cam cum e rozul pe porc, ci pentru ca dacă tot vrem sa fim oi autentice printre oi autentice, ar fi bine sa fim albi. Şi noi şi maşinile…

De pildă, fie că îţi cumperi o dacie nouă ( pardon, un logan – nu-i acelaşi lucru ), fie un bentley second hand, albul e un must have. N-are importanţă dacă respectiva culoare şade bine pe maşină sau ba, dar daca nu e albă, nu eşti în trend. Cum ar putea să mai urce in dreapta duduia de serviciu, daca masina ta nu e albă şi nu-i parcată prin Dorobanţi ? Sau cum să mai freci cheia pe deget ca să te vadă şi pe tine lumea, când tu nu intri în categoria “albilor” de bani gata? Doamne fereşte, nimeni nu-ţi vrea răul… În sensul ăsta, recomand tuturor gigeilor să fie cât mai albi, pentru că aşa, va părea că suntem cumva în rai. Sau într-un spital de nebuni… Dar, ce mai contează, atâta timp cât albul semnifică puritate, curăţenie, infinit… Se poate spune deci, că suntem un popor de intelectuali, de filosofi, ce la achiziţionarea unei maşini, privim dincolo de limitele formelor geometrice. Pe noi ne pasionează mai de grabă sferele înalte ale meditaţiei, decât schemele simpliste ale bărcilor pe patru roţi, care, albe fiind, par şi mai ostentative decât în realitate. Noi, doreii pitici, cu frezele geluite şi crestate, cu lanţuri de aur la gât, numai bune pentru legat câinii în curte, cu gesturi epileptice pentru curăţarea năsucului de mucişori şi ascultători de muzică house ( haus, pentru populaţia băştinaşă, necititoare de editoriale acide ), dorim maşini albe nu pentru că asta se poartă, ci pentru că albul este deopotrivă elegant şi practic, profund metaforic şi adânc introspectiv.

Lăsând miştoul de-o parte, pot accepta un “mai du-te bă încolo d’acilea”, din partea oricui doreşte să-şi cumpere o maşină de culoare albă, până la urmă asta ţinând doar de gustul personal. Şi eu mi-am dorit cândva o maşină albă. Numai că, boieri dumneavoastră, încerc totuşi o senzaţie destul de stranie atunci când văd că boala spiritului de turmă se transformă ciclic în epidemie. Şi parcă nu se mai inventează o dată un leac. Încă nu ştiu dacă să râd sau să plâng isteric, la gândul că dacă, într-o bună zi, moda timpului va impune verdele drept cale de urmat în ceea ce priveşte vestimentaţia, rozul pentru maşini şi maroniul pentru pereţii exteriori ai imobilelor, vom arăta astfel, cu toţii, precum un fel de imens produs finit, rezultat în urma combinaţiei nefericite dintre pere, iaurt, seminţe, budincă, ciorbă de burtă şi hepatită.

Spre exemplu, mă gândesc şi poftesc în acelaşi timp, la moda anilor ’60. Culori vii, exuberanţă, chef de viaţă cât cuprinde, muzică de calitate şi multe vise. Şi dacă e să mă refer exlusiv la maşini, singura constantă, indiferent de marcă sau model, era cromul. În rest, din punct de vedere al design-ului şi performanţelor, the sky was the limit.

Am apreciat mereu inovaţia şi puterea individului de a fi altfel. Mi se pare în continuare foarte cool să ai puterea să refuzi trendul, dacă acesta nu te reprezintă. Să preferi un telefon mobil de 1.000 Ron, dar foarte şic, în loc să freci până la epuizare ultimul model de mobil, ce costă aproape 1.000 de euro şi habar n-ai să-i setezi reminder-ul…. Să ai 20 sau 25 de ani şi să-ţi cumperi o maşină sport roşie, în locul unui cadillac mega colţuros, alb la exterior şi complet negru pe dinăuntru, dacă tot n-avea tati altceva mai bun de făcut cu ultimii 35.000 de euro, rezultaţi în urma recentei campanii de reasfaltare….

Pe scurt, chiar trag speranţa că n-o să ne împingă necuratul să cădem chiar aşa adânc în păcat şi vom evita totuşi egalitatea între toţi şi toate, oricât de greu ne-ar fi să rezistăm. Poate, până la urmă, nu vom ajunge, cu sau fără voia noastră, să ne aflăm pe de-a-ntregul sub semnul trist şi lipsit de miez, al zodiei oilor albe…

EDITORIALE ‘enLife magazine’ Octombroe ‘09 | www.enlife.eu~ lifestyle|fashion|travel|cars|cultural|info|smarts

cezar.iancu@enlife.eu

“Ză şunc from porc” şi “Ză dacs from dă tracs”

Mie unul, îmi face o deosebită plăcere să ştiu că nu trăiesc într-o ţară, aşa cum se obişnuiete în general pe Pământ, ci, din contră, eu trăiesc pe o planetă distinctă, denumită generic România.

Atunci când se întâmplă să mai primim vizite de la occidentali veniţi de pe Pământ, din Europa spre exemplu, e o mare durere de cap să le explicăm regulile după care noi funcţionăm aici, pe Planeta România. De pildă, ei nu pot înţelege cum de noi umblăm pe străzi cu cele mai scumpe maşini posibile, dar avem serioase probleme cu infrastructura, umplând mai apoi service-urile auto, până la refuz… De asemenea, o mare enigmă pentru ei, este cum de reuşim noi să ne îmbrăcăm ‘firmat’ din cap până-n picioare, iar ratele la bancă, plata întreţinerii la bloc, mâncarea sau concediile sunt din ce în ce mai greu de acoperit. Cel mai amuzant mi se pare să le explic de ce la fiecare semafor, vrei nu vrei, nişte negricioşi mai mult sau mai puţin mititei îţi murdăresc parbrizul la maşină, după care se enerveză şi te injură că nu-i plăteşti pentru asta. Sau de ce maşinile de teren luxoase, în loc să circule liniştite pe carosabil, împart infrastructura autohtonă cu animale domestice, mânate de la spate de alte animale domestice, bipede, cu un băţ în mână…

Am prins odată un englez. Cică pe Pământ, a fi british e de bine. Om simţit, tipu a venit după sine cu nişte whisky , să alunece mai bine vorbele pe gât şi cu un cd cu Mozart, pentru destinderea atmosferei. Eu, n-am vrut să fiu mai prejos şi luându-i din mână sticla, am pus-o în dulap, pentru ‘altă dată’ şi-am scos şi eu leptopu personal şi i-am arătat că am toată opera lui Mozart, descărcată de pe Strong DC. În plus, luând cd-ul original şi punându-l şi pe acesta în dulap, tot pentru ‘altă dată’, am dat play pe gutză – un alt clasic, am umplut paharele cu ţuică from ză prunz, pentru a-l introduce cât mai adânc în atmosfera autohtonă de culoare maro şi ne-am dat la vorbă.

Prima întrebare pe care mi-a pus-o, a fost legată de felul în care se circulă cu maşina. Nu înţelegea de ce îl înjură toţi, de ce îi arată semnul internaţional al păcii cu degetul mijlociu sau îi trag maşina în faţă şi apoi pun brusc frână. I-am răspuns pe un ton părintesc, că dacă la noi mergi cu viteza regulamentară şi opreşti la culoarea roşie a semaforului, îi ofensezi pe cei care vor să blocheze intersecţiile sau doresc să calce pietoni. L-am rugat să fie înţelegător şi să respecte obiceiurile locale, pentru că altfel va simţi “ospitalitatea românească” fix pe şira spinării. Mi-a povestit apoi, ce-a păţit la restaurant când a vrut să comande ceva de mâncare. Cică s-a luat chelnerul de el, spunându-i că dacă nu manâncă ce-i recomandă el, să facă bine să plece şi să nu-l mai deranjeze degeaba, că n-are timp pentru toţi fiţoşii ; la bucătărie nu se găteşte tot ce-i trecut în meniu… L-am lămurit imediat, povestindu-i că e o situaţie normală, lista de bucate din meniu fiind pur informativă şi l-am sfătuit să ia ceva de la şaormerie data viitoare.

Am vorbit puţin şi despre istorie. Era curios să afle cum am luat noi românii, fiinţă. Cred că partea asta i-a plăcut cel mai mult, pentru că vedeam cum i se maresc ochii din ce în ce, iar ză şunc from porc îi rămăsese atârnată în colţul gurii… I-am povestit că noi, ca popor, am apărut pe lume, după ce doi misterz s-au certat foarte tare. Şi cum Traian, ză mister cu mor pauăr nu-l lăsa deloc în pace pe Decebal, ză king of ză dacs, cel din urmă i-a oferit celui dintâi toate femeile din kingdom of dacs, pentru ca bărbaţii of ză mister cu mor pauăr să se poată contopi cât de des vor ei… Şi ce-a rezultat după fiecare contopire, suntem noi! L-am impresionat rău cu povestea asta, ce să mai… Din păcate n-a mai avut el timp să mai stea, că-i mai povesteam câte ceva despre poporul nostru şi planeta pe care am colonizat-o. Mi-a promis că are să revină şi cu niscaiva prieteni, să ia şi ei contact cu civilizaţia noastră, nu de alta, dar esperienţia i se pare inedită. La plecare, am acceptat cu plăcere să-mi facă şi câteva instantanee, lângă noul meu logan cu geamuri fumurii şi întreg altarul şi iconostasul laolaltă, înşirate pe parbriz. A vrut să arate probabil semenilor lui, ce rasă credinciosă e românul, iar eu, ospitalier şi binevoitor cum sunt, nu puteam să refuz. Doar că mi s-a părut că biluţele de pe scaune şi mp3 player-ul nu au ieşit prea clar în poze şi nu prea aş fi vrut să se înţeleagă cumva, acolo la el acasă, că noi românii n-avem dotări opţionale….

audio background recomandat: Maria Tanase – Bun Ii Vinul Ghiurghiuliu

EDITORIALE ‘enLife magazine’ August ‘09 | www.enlife.eu ~ lifestyle|fashion|travel|cars|cultural|info|smarts